Invocarea morţii kahuna (VII)

Apoi, ca şi cum ar fi fost extenuat de efortul depus, s-a aşezat lîngă băiat, concentrîndu-se însă asupra spiritelor. Timp de o oră le-a comandat într-una să le asculte. În jurul lor, aerul părea să tremure, agitat de un conflict invizibil. În cele din urmă a simţit cum tensiunea dispare.... şi după cîteva minute, băiatul a şoptit: - Wawae.....maikai, (,,Picioare... bune"). Brigham reuşise.Voia să strige triumfător. După ce a masat picioarele băiatului, acesta s-a ridicat, sănătos şi flămînd. Dar acesta n-a fost sfîrşitul. Curios să afle ce s-a întîmplat cu vraciul kahuna, Brigham a mers zile în şir prin munţi ca să găsească satul băiatului. În cele din urmă, el şi călăuzele sale au ajuns într-o vale în care o bătrînă şi o fetiţă munceau la o parcelă de taro. Uitîndu-se la Brigham şi la băiat, cele două au fugit, ţipînd. Brigham a intrat în satul pustiu şi s-a aşezat în faţa colibei în care trăise magicianul. Nu după mult timp, băiatul, trimis să cheme înapoi oamenii speriaţi, a flat ce s-a întîmplat în noaptea în care Brigham trimisese înapoi invocarea morţii. Bătrînul, care dormea în colibă, s-a trezit ţipînd. Ieşind în goană să ia frunze de ti, a început să le agite ca să izgonească spiritele mîniate. Gîfîind, le-a spus oamenilor că uitase să se purifice (kala). După aceea a căzut la pămînt, unde a rămas gemînd şi făcînd spume la gură. Pînă în zori era mort. Tînărul i-a spus lui Brigham că oamenii credeau că vraciul kahuna alb venise să-i omoare pe toţi. Brigham le-a transmis că se răzbunase deja şi, dacă se purtau cum trebuie, vor fi prieteni. După aceea, conduşi de şeful lor, oamenii au apărut speriaţi şi nesiguri, dar el i-a liniştit aşa de bine, încît în următoarele zile ei l-au sărbătorit ca pe un oaspete de onoare. Nici unul dintre ei nu-i purta pică pentru că le omorîse vraciul. Întoarcerea invocării morţii era ca un risc profesional pentru magicieni. Şi, înainte de a pleca, Brigham a fost adoptat de trib. Poate oamenii se bucurau chiar că-i scăpase de bătrînul şi tiranicul kahuna. Singurul lucru pe care nu-l înţelesese, i-a spus Brigham lui Long, era de ce bătrînul kahuna, care ştia că el îl angajase pe băiat, nu şi-a dat seama că invocarea morţii era întoarsă spre el. Singura explicaţie era că preotul, incapabil să citească viitorul, adormise înainte ca Brighman să înceapă ritualul său magic pe pantele vulcanului Mauna Loa. (va urma)

Stuart GORDON

Invocarea morţii kahuna (VI)

Examinîndu-l, Brigham a descoperit toate semnele invocării morţii: uşoara paralizie a membrelor inferioare şi colaps general incipient. Una dintre călăuze a aflat de la băiat că acesta provenea dintr-un sat în care bătrînul kahuna le interzisese oamenilor să aibă legături cu haoles (albii) sub pedeapsa invocării morţii. Tînărul părăsise de mult satul şi uitase ordinul. Oricum, presupusese că ordinul trebuia respectat doar în acel sat. Alăturîndu-i-se lui Brigham, adusese blestemul asupra lui. Bătrînul kahuna era evident suficient de puternic încît să afle chiar şi de la distanţă că ordinul lui fusese încălcat, aşa că trimisese anana. Convins, dar supărat de acest atac, Brigham l-a asculat în linişte pe bătrînul ghid. Bătrînul a sugerat o soluţie evidentă: cum toţi ştiau că Brigham era şi el un kahuna şi chiar un om care mergea prin foc, ar trebui să-l salveze pe băiat, întorcînd blestemul împotriva celui care-l aruncase. Brigham şi-a dat seama că trebuia să încerce sau urma să se facă de rîs.Tot ce avea de făcut, şi-a spus el, era să atragă spiritele de partea lui şi să le convingă să-l atace pe preot. Încercînd să se sugestioneze că nu putea fi prea greu, întrucît băiatul nu era cu nimic vinovat, s-a hotărît să încerce să convingă spiritele că stăpînul lor era un om rău dacă le trimitea să atace o fiinţă atît de pură şi inocentă. Poate că vraciul kahuna apucase să se purifice înainte de întoarcerea spiritelor, dar acest lucru părea puţin probabil; Brigham se îndoia că magicianul auzise vreodată de el. Oţelindu-se, s-a ridicat în picioare. - Ştiţi că eu sunt un kahuna foarte puternic - le-a spus oamenilor. Aceştia l-au aprobat. Atunci, urmăriţi-mă, a mîrîit el. Aplecîndu-se deasupra băiatului, început să flateze spiritele, spunîndu-le cît erau de înţelepte şi cît de trist era că un kahuna le înrobise, în loc să le lase să mergă în ceruri, după cum ar fi meritat. Le-a explicat ce bun era băiatul şi cît de mîrşav era vraciul. În cele din urmă, gata să le ordone să se întoarcă şi sa-l sfîşie pe vraciul kahuna, şi-a dat capul pe spate şi a răcnit comanda atît de tare, încît animalele s-au speriat şi chiar şi călăuzele s-au dat înapoi. A urlat de trei ori comanda. (Va urma)

Stuart GORDON

Invocarea morţii kahuna (V)

Atunci cînd, dintr-un motiv anume, asupra unei persoane urma să fie aruncată o invocare a morţii, vracii kahuna îşi chemau spiritele (kala) şi le ordonau să absoarbă forţa vitală (mana) din mîncare băutură şi obiectele de ceremonial impergnate cu propriul său mana.Apoi ordona spiritelor sa ia mirosul hainelor sau părului victimelor şi s-o urmărească. Cînd reperau victima, spiritele o loveau cu mana lor proprie, intrau în ea şi îi sugeau forţa vitală. Acest lucru aducea o amorţire care invada trupul şi care, după trei zile, ajungea la inimă, pe care o oprea. Vracii kahuna spuneau că succesul unui atac de acest tip se baza pe complexul de vinovăţie de care-l avea sau nu victima. Dacă nu se simţea vinovată, mintea subconştientă a victimei respingea atacul spiritelor. Dacă atacul avea succes, spiritele, încărcate cu mana mortului, se întorceau la stăpînul lor, care, între timp, se purificase pentru a se apăra împotriva riscului ca alţi vraci kahuna, care eventual salvaseră victima, să fi ordonat prin hipnoză spiritelor să-şi atace propriul stăpîn. Sau vracii kahuna puteau să numească persoana care-i angajase să lanseze invocarea morţii, evitînd astfel atacurile îndreptate împotriva lor înşişi. Brigham ştia un caz în care un vraci kahuna lansase o invocare a morţii, dar uitase să se protejeze ritual, astfel încît, atunci cînd un vrăjitor rival salvase victima trimiţînd spiritele înapoi, kahuna murise. În acel caz, vraciul rival fusese chiar Brigham. Se întîmplase, din cîte spunea Brigham, în timpul unei expediţii de colectare a plantelor pe Mauna Loa. Angajase ghizi şi animale într-n sat numit Napoopoo şi pornise în expediţie cu patru oameni şi opt cai şi catîri. Dar, pe tărîmul sterp aflat deasupra pădurii tropicale , lîngă craterul lui Manua Loa, una dintre călăuze, un tînăr de 20 de ani se îmbolnăvise. Crezînd că suferă de rău de înălţime, Brigham îl lăsase acolo împreună cu un alt om şi o pornise cu ceilalţi către vîrf. La apus, cînd s-a întors, a văzut că tînărul era mult mai bolnav, prea slăbit ca să se mai poată ridica. Unul din însoţitorii mai în vîrstă i-a spus lui Brigham că el credea că asupra tînărului fusese aruncată o invocare a morţii. Întrebat dacă aşa era, tînărul a părut îngrozit, însă a negat. (Va urma)

Stuart GORDON

Invocarea morţii kahuna (IV)

Max Long era baptist şi studiase psihologia. Plecase în Hawaii ca să predea, dar, de îndată ce a ajuns în insulă, a început să fie interesat de kahuna. Deşi a fost adesea respins în cercetările sale, a persistat în cercetările sale, aflînd despre zei şi zeiţe care umblau printre oameni, cum ar fi Pele, care uneori apărea ca o bătrînică ciudată şi cerea tutun, ce nu îi era niciodată refuzat. A auzit despre vindecări magice şi despre morţi; despre viitoruri studiate şi schimbate. Deşi sceptic, era intrigat mai ales de credinţa vracilor kahuna că oamenii ar avea trei suflete. Familiarizat cu operele lui Freud şi Jung, şi-a dat seama că psihologia kahuna, care păruse de neînţeles misionarilor, nu numai că anticipase cu mai multe milenii înainte psihologia modernă, ci era, se pare, mult mai sofisticată. A a flat despre credinţa kahuna în unihipili şi uhane, o pereche de spirite unite într-un corp fizic. Corpul era controlat de încăpăţînatul, contradictoriul şi mîniosul unihipili, care, acţionînd secret şi tăcut la un nivel inferior al minţii, controla forţa vitală a trupului (mana) şi mai avea şi rolul de depozitar al amintirilor. Uhane, ,,spiritul vorbitor”, reprezenta mintea sau sufletul raţional, conştient de sine (uman). La moarte, cele două spirite se despărţeau. Uneori, nenorocosul unihipili era prins de vracii kahuna şi folosit împotriva inamicilor, fiind trimis să invadeze trupul şi să sugă forţa vitală a victimei împotriva căreia se rostise invocarea morţii. Deşi vracii kahuna credeau că omul nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decît un peşte îl poate cunoaşte pe om, ei presupuneau că există mai multe niveluri de conştienţă deasupra omului, mai ales uprasinele, Aumakua, care însemna ,,un spirit de încredere părintesc, mai bătrîn”. Ei susţineau că prin Aumakua omul poate deţine puteri cum ar fi mersul prin foc, profeţiile sau invocarea morţii. Long era fascinat. Tradiţiile kahuna erau legate de speculaţiile oculte ale lumii occidentale referitoare la corpurile fizice, astrale şi eterice. Ce ciudat să nimereşti peste un sistem similar, totuşi extrem de vechi, la celălalt capăt al lumii! Şi cît de neliniştitor , din cauza problemelor pe care le ridica. Cu cît timp înainte şi unde aflaseră aceste lucruri? Magia lor oare funcţiona cu adevărat? Rămas în continuare fără nici un răspuns după patru ani, curiozitatea l-a mînat la ,,Bishop Museum” din Honolulu. Acolo l-a întîlnit pe curatorul muzeului, William Tufts Brigham. Savant al cărui nume se afla în Who’s Who, acest bătrîn de 62 de ani a ascultat cu răbdare întrebările lui Long. Apoi i-a spus că el îi studiase pe vracii kahuna timp de 40 de ani pentru a găsi răspunsurile la întrebările lui Long. A afirmat că aceştia foloseau ceea ce se numea magie. Ei vindecau într-adevăr. Sau omorau. Puteau privi în viitor şi-l puteau schimba la cerere. Mulţi dintre ei erau impostori, dar unii erau adevăraţi. Cîţiva dintre ei foloseau magia pentru a merge pe lava care abia începea să se răcească. I-a mai spus lui Long că şi el mersese prin foc sub protecţia kahuna, dar nu ştia cum. Ghetele, pe care insistase să le poarte în timp ce traversase temător un şuvoi de lavă, care abia începea să se răcească, arseseră, dar pe picioarele lui nu apăruseră nici măcar băşici.Vracii kahuna, care-l protejaseră şi-l conduseseră pe lavă consideraseră ghetele lui o glumă, sau un sacrificiu adus zeilor. Long s-a îndoit, bineînţeles, de veridicitatea acestei poveşti – la fel cum Brigham se îndoise de adevărul propriei sale experienţe -, dar cercetările ulterioare l-au convins că mersul prin foc este un fapt, deşi inexplicabil doar cu ajutorul dogmei materialiste, aici fiind vorba de un caz în care mintea se afla deasupra materiei. După ce s-a mai împrietenit cu Long, Brigham a recunoscut cît de puţine ştia. I-a mai spus că puterea kahuna începea să dispară; vechea cunoaştere nu mai era trecută din tată în fiu. Misionarii, avangarda potopului de occidentali materialişti, îşi îndepliniseră misiunea. Chiar şi aşa, el tot era uimit de brusca şi completa prăbuşire din 1900 a unui sistem care data, era sigur, de mii de ani. În ultimii patru ani ai v ieţii sale, Brigham i-a spus lui Long tot ce ştia despre vracii kahuna, deşi i-a mărturisit că tot nu înţelegea cum funcţiona magia lor, cu excepţia invocării morţii (anana), pe care, i-a spus el pe un ton normal, o folosise şi el cu succes. Brigham i-a explicat că, pentru a o stăpîni, un kahuna trebuie să moştenească de la alţi vraci kahuna unul sau mai multe unihipili – spirite ale subconştientului. Sau trebuia să localizeze astfel de spirite, apoi să folosească hipnoza pentru a le captura. În vechiul Hawaii, prizonierii de război sau criminalii care trebuia executaţi erau mai întîi hipnotizaţi, astfel încît, după moarte, unihipili-ul lor să se despartă de uhane şi să rămînă ca nişte gardieni fantomatici pe lîngă templele kahuna, sau să fie folosite în invocarea morţii. (Va urma)

Stuart GORDON

Invocarea morţii kahuna (III)

Zeiţa Rechin? Nonsens, au comentat cei de la Marină, şi au luat-o de la capăt. Zece ani mai tîrziu, noul doc era gata de inaugurare. Guvernatorul din Hawaii a sugerat să fie invitat un kahuna, unul dintre tainicii preoţi care conduseseă insulele înainte de sosirea misionarilor. Ar fi fost cel puţin un gest de politeţe. O kahuna wahini, o preoteasă, a fost de acord să participe. Dar ora ceremoniei se apropia, iar ea nu apărea. Un marinar a fost trimis acasă la ea în Waikiki s-o aducă. Brusc, fără nici un avertisment, un geiser s-a ridicat în locul în care bătrînul pescar spunea că trăieştie Zeiţa Rechin, stînca pe care îşi lăsa zilnic ofrandele. S-a oprit, dar mulţimea era deja îngrijorată. Cînd kahuna wahini a sosit, a îngenuncheat şi, împrăştiind cenuşă şi fărîmiţe de pîine pe apă, a început să rostească străvechi incantaţii. După ce a terminat, le-a spus că Zeiţa Rechin era liniştită şi nu vor mai fi necazuri. Dar oamenii nu erau prea siguri. De data aceasta însă, după ce pompele şi-au terminat treaba, docul a rezistat. Şi atunci s-a auzit un suspin colectiv de uimire. Chiar pe locul în care bătrînul pescar se scufundase atît de des, lăsîndu-şi ofrandele, şi de unde izbucnise mai înainte geiserul, toţi au zărit scheletul unui rechin. În ceea ce priveşte răzbunarea Zeiţei Rechin, aceasta ţine de istorie. Pe 7 decembrie 1941, japonezii au bombardat Pearl Harbor. A început războiul în Pacific. Pactul fusese încălcat... şi bătrînii din Hawaii încă susţin că adevărata pace nu se va întoarce în Pacific pînă ce Pearl Harbor nu va fi demilitarizat. În ceea ce-i priveşte pe kahuna - nu mai există nici unul. Multe povestiri fascinante din Hawaii se referă la kahuna („păstrători ai secretului"). Kahuna erau pe vremuri magicienii-preoţi dominanţi ai religiei Huna („secretă"), misterioşi în originea şi în puterile lor, deşi unii cred că ar proveni din Africa, fiind înrudiţi cu berberii din Maroc. Filozofia acestor vraci, profeţi şi maeştri ai invocării morţii era profundă. Vesticii le-au înregistrat miturile şi au observat paralele fascinante cu Biblia. Mitul creaţiei la ei, de exemplu, implică trei zei sau principii, Kane, Ku şi Lono (lumina Soarelui, substanţa şi sunetul), care au spart spaţiul printr-un act de voinţă, formînd trei ceruri. Cel mai de jos dintre acestea, pămîntul, forma drumul lor. Pe pămînt, din salivă şi lut l-au făcut pe bărbat în imaginea lui Kane şi pe femeie dintr-o coastă a bărbatului, pe cînd acesta dormea. O altă asemănare cu Biblia era povestea Potopului, Kaiakahinalii. În aceasta, toţi oamenii mureau, cu excepţia lui Nuu (sau Nana-nuu), care, împreună cu familia lui, a supravieţuit într-o arcă. Iar cînd apele s-au retras, arca s-a oprit pe cel mai înalt munte din Hawaii, Mauna Kea. De unde ar fi putut ei să afle despre Adam şi Noe? Din cauză că misionarii povestiseră pasaje din Biblie pe care localnicii le-au adoptat prompt, abandonîndu-şi străvechile tradiţii? Greu de imaginat. În primul rînd, vechile legende le-au fost „spuse misionarilor înainte ca Biblia să fi fost tradusă în limba din Hawaii...". În al doilea rînd, preoţii kahuna îi dispreţuiau pe creştini. În 1820, înaltul preot Hewahewa, prevăzînd apropierea a ceea ce el credea că era o bandă de magicieni albi, a întîmpinat liniştit primii misionari sosiţi din Noua Anglie. După aceea şi-a dat seama cît erau ei de ignoraţi. L-a ajutat să construiască un templu din piatră cioplită, dar ei tot n-au fost în stare să vindece sau să-i învie pe cei morţi, după cum îi spuseseră că procedase Christos. Scoşi în afara legii de Biserică, vracii kahuna, dispreţuiau această credinţă slabă şi incosistentă. Ea vorbea de Sfînta Treime, dar nu ştia nimic despre cele Trei Suflete! De ce să fi renunţat la străvechea lor religie, superioară, care le oferea adevărata putere? Este evident că ei posedă această putere. În timpurile moderne, ei îşi foloseau magia tradiţională. Nici un poliţist sau magician întreg la cap din Hawaii nu ar fi îndrăznit s-o interzică. Chiar după sfîrşitul primului război mondial, Queen's Hospital din Honolulu primea multe victime ale „invocării morţii". Şi toate mureau, orice s-ar fi făcut. Un misionar creştin a încercat să riposteze cînd congregaţia lui a suferit în întregime de pe urma vrăjii „invocării morţii". A învăţat şi a folosit invocarea morţii împotriva inamicului său kahuna. Magicianul a murit, turma misionarului s-a întors la el, dar, pentru că se luptase cu armele inamicului, a fost izgonit de Biserică. Locuitorii din Hawaii l-au înţeles totuşi şi i-au oferit pămînt. Această istorisire este prezentată ca fapt autentic de Max Freedom Long, un profesor american care a venit în Hawaii în 1917 şi a murit în 1971. Fără scrierile lui s-ar şti foarte puţin despre vracii kahuna, care îşi începuseră deja declinul, şi nu s-ar şti nimic despre invocarea morţii. (Va urma)

Invocarea morţii kahuna (II)

O veche legendă din Hawaii povesteşte cum, pe vremuri, un tînăr din Hawaii l-a salvat de la moarte pe Zeul Rechin, care, amabil, i-a promis că atîta timp cît hawaienii vor trăi în pace, nici un rechin nu va face vreodată rău unei fiinţe omeneşti în apele locale. După un timp, Zeul Rechin s-a îndrăgostit de o fată frumoasă ce trăia pe malul golfului Wai Momi, perla apelor. După ce a preschimbat-o într-un rechin, zeul a încoronat-o regina unui anume liman natural. Ca Zeiţă Rechin şi ea a promis că-i va proteja pe oameni atîta timp cît ei rămîneau paşnici. Timp de secole, pe acele meleaguri a domnit pacea. Apoi, în 1909, vase de război americane au apărut, violînd apele liniştite. Hawaienii, amintindu-şi de vechiul pact, se temeau de răzbunarea Zeiţei Rechin, dar US Navy, pregătind portul pentru viitorul rol de fortăreaţă din Pacific a Americii, nu a fost impresionată. Într-o bună zi, un pescar bătrîn a adus o ofrandă de peşte Zeiţei Rechin. S-a scufundat şi şi-a lăsat ofranda pe marginea unei stînci scufundate – casa ei, după cîte spunea pescarul. Discutînd cu marinarii, a aflat, spre oroarea lui, că americanii doreau să construiască un doc chiar acolo. – Zeiţa Rechin mînie! – a strigat el. Aduce ghinion mult! Ei au rîs de el, şi au continuat să-l ignore. Timp de 4 ani, el s-a întors în fiecare zi cu ofrandele şi avertismentele lui. La urmă, cînd docul era gata de testare, el a încetat să mai vină. Şi a venit ziua în care pompele au început să evacueze milioane de litri de apă. Cînd mai rămăsese cam un metru de apă, baza docului a fost învadată de foarte mulţi oameni care încercau să prindă peştii rămaşi. Brusc, s-a auzit zgomotul făcut de cimentul care se crăpa. (va urma)

Stuart GORDON

Invocarea morţii kahuna (I)

Muntoasele insule Hawaii sînt situate la mare depărtare de orice altă parte a lumii. Înverzite, cu vulcani activi, ele se află în Pacific, cam la 5.000 km sud-vest de San Francisco, la 8.500 km de nord-vestul Australiei şi cam la 12.000 km în estul Taiwanului, formînd graniţa nordică a vastei regiuni oceanice a Polineziei. Deşi situat la depărtare de America, Hawaii este astăzi un stat american, beneficiind de civilizaţia modernă şi creştinism. Înainte ca europenii să „descopere" Hawaii, în 1549, înainte ca misionarii să-şi facă apariţia, în 1820, locuitorii insulelor îmbinaseră natura cu magia. Zeii lor apăreau ca fiinţe umane, animale, păsări, peşti sau meteoriţi; trăiau în stînci sau luau forma unor căpcăuni, demoni sau alţi monştri. Zeul-şef, Kane, („ Turnătorul") nu cerea sacrificii umane, viaţa fiind sacră pentru el, dar alţi zei erau mai puţin mofturoşi, Zeul-vrăjitor Kahoali aprecia ochii peştilor sau ai oamenilor; urît-mirositorul zeu-caracatiţă Kanaloa era Domnul Morţii, în timp ce Maui Păcăliciul era amuzant, dar înşelător. Mai violentă şi imprevizibilă era Pele, zeiţa focului şi protectoarea vulcanului Mauna Loa. Pele este activă şi în zilele noastre. Ea nu numai că produce erupţii ale vulcanului, ci blestemă şi le face rău turiştilor care ignoră avertismentele localnicilor de a nu lua pietre de pe pantele vulcanului ca suveniruri. Dacă ei ştiu mai multe despre temperamentul ei coleric şi ce păţesc aceia care o mînie, atunci nu se încumetă să rişte. În vara anului 1977, Ralph Lofert, vicepreşedintele unei linii aeriene din Buffalo, New York, se întorcea acasă nu doar cu soţia şi cei patru copii ai săi, ci şi cu pietre luate de pe Mauna Loa. Curînd după aceea Mauna Loa a erupt. Unul dintre băieţii lui Lofert, Todd, a făcut apendicită, o operaţie la genunchi şi şi-a fracturat glezna; alt băiat, Mark, şi-a scrîntit glezna şi şi-a rupt un braţ; al treilea băiat a pierdut un ochi din cauza unei infecţii, iar fiica familiei şi-a pierdut dinţii din cauza unei căzături. În iulie 1978 - deja speriat şi dînd crezare oarecum tardiv avertismentelor, Ralph Loffert a trimis pietrele înapoi în Hawaii. Totuşi, problemele au continuat...pînă ce Mark a recunoscut că mai avea şi el trei pietre. De îndată ce şi acestea au fost returnate, necazurile au încetat. Allison Raymond din Ontario, Canada, a luat şi ea pietre de pe Mauna Loa. După aceea mama ei a murit de cancer, iar fiul ei şi-a rupt un picior. Pietrele au ajuns înapoi şi problemele s-au sfîrşit. Naturalistul John Erickson de la Parcul Naţional din Hawaii afirmă că în fiecare zi primeşte pînă la 40 de pachete cu pietre de la turiştii care au rîs de blestemul lui Pele pînă ce şi-au dat seama că ea întotdeauna rîdea la urmă. Dar Pele nu e singura zeiţă hawaiană care a lansat un blestem. Mai există o zeiţă, iar blestemul acesteia a devenit activ abia în Secolul al XX-lea. (Va urma)

Stuart GORDON

Citatul zilei

Viitorul apartine celor care cred in frumusetea viselor lor. Eleanor Roosevelt

Cel mai.......

Hagi rămâne cel mai iubit fotbalist român din istorie, iar Mircea Lucescu e considerat cel mai mare antrenor român

Un studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) reconfirmă poziţia de lider a Stelei în topul preferinţelor microbiştilor români. Dintre aceştia, 44 la sută se declară suporteri ai roş-albaştrilor.

În ultimii şapte ani, au fost realizate trei sondaje de opinie importante pentru a fi stabilite preferinţele celor care urmăresc fenomenul fotbalistic. Toate trei au dat ca lider detaşat trupa din Ghencea, aceasta fiind urmată la mare distanţă de Dinamo. Restul locurilor din clasament au fost influenţate de evoluţia din perioada respectivă a echipelor din campionatul intern. De pildă, conform sondajului Gallup din 2003, cota Rapidului din rândul suporterilor era de 5 %. După sfertul de finală din Cupa UEFA, jucat în 2006, giuleştenii au ajuns la 8,8% (sondaj BCS realizat în 2007). La fel, s-a întâmplat şi cu CFR Cluj, care a ajuns de la capitolul "şi altele" (în 2003), la 7% în 2009.

Sondajul IRES a fost realizat pe un eşantion reprezentativ de 1953 de persoane (dintre acestea, doar 66% au răspuns la întrebările despre fotbal, celelalte declarându-se neinteresate de fenomen). Chiar şi aşa, conform normelor acceptate de sociologi, criteriile ar trebui să fie de ajuns pentru recunoaşterea rezultatelor. Nu însă şi pentru suporteri, care au mai găsit motive de a stâmba din nas, poate justificate ţinând cont că, de pildă, Unirea Urziceni, se află pe locul şapte în topul preferinţelor, cu 2%, înaintea unor echipe cu tradiţie, care adună mii de suporteri la meciurile de acasă.
Interesant este că Steaua, în ciuda tuturor scandalurilor care au însoţit-o în ultimii ani a crescut constant în topul preferinţelor fanilor: 40% (2003) - 42,7% (2007) - 44% (2009). Explicaţia este simplă: cele două titluri naţionale câştigate, dar mai ales cele trei participări în Liga Campionilor au fost un real vector de imagine.

Gigi Becali: cel mai capabil, cel mai simpatic, cel mai corupt

Studiul realizat de institutul condus de sociologul Vasile Dâncu şi-a propus să mai răspundă la câteva întrebări. Cel mai valoros fotbalist român din istorie a fost declarat, la mare distanţă de locul doi, Gheorghe Hagi. Cel mai tare antrenor a ieşit Mircea Lucescu, iar cel mai bun arbitru, Ion Crăciunescu. La întrebările legate de conducătorii de cluburi, Gigi Becali a acaparat toate superlativele: cel mai capabil, cel mai simpatic, cel mai corupt.